Peretele lui Livius Ciocârlie


scris de în

2 comentarii

Am avut mereu o febleţe pentru eseu. Cel mai recent eseist român citit de mine, nu că nu mi-ar plăcea enorm  Patapievici, este Livius Ciocârlie. De găsit cu două volume publicate în 2010. Astăzi mă refer la volumul mai puţin citat decât Cartea cu fleacuri, anume la Cu faţa la perete. Iată o impresie extrasă de mine dintr-un text al meu mai lung care va apărea în alte părţi, integral:

,,Pornind chiar de la titlu, intuim că ne aflăm în faţa unei scrieri recluzate, claustrofobice. Livius Coicârlie, aflat în plină senectute, îşi face o autoscopie cum numai un intelectual dubitativ de sine ar putea să o mai comită. Vizitat de spectrul morţii, priveşte înapoi orfeic să-şi decripteze drumul cultural parcurs. Departe de  se situa într-o linişte dată de înţelepciunea vârstei, eseistul dovedeşte o nelinişte contaminantă. Limanul Morţii nu este de natură să-l atragă, iar noi, cititorii săi, o înţelegem prea bine. Camarazi de drum introspectiv şi-i alege pe Pessoa şi pe Cioran. De fapt, în interpretarea mea, eseul,,Cu faţa la perete'' este un poseudodialog între Livius Ciocârlie şi Bernardo Soares, alteregoul  lui Pessoa din Cartea neliniştirii. Ei se întâlnesc în spaţiul aerat al unei lehamite intelectuale de viaţă în care se manifestă dispreţul faţă de o exagerată mediocritate pe care şi-o atribuie lor. Cât despre Moarte:

Mediocritatea nu moartea ar fi trebuit să fie tema mea. De moarte nu m-am îmbolnăvit încă, de mediocritate  nu m-am vindecat. p 138.
sau
B.S. Fiecare dintre noi este visul despre el însuşi. Eu nu sunt nici măcar atât. p. 235

Privind în urmă spre cel care a fost, Livius Ciocârlie nu vede un traseu ordonat ca trasat pe o hartă mentală, ci un haos de imagini. Cărţile proprii îi par lipsite de profunzime, se declară a suta oară un mediocru, cât despre bucurii, extaze ori dureri nu-şi mai aminteşte nimic precis. Din paginile sale ne contaminăm de o amărăciune solemnă şi demnă. Avem onoarea să asistăm la un proces de conştiinţă intelectuală onest şi curajos.

Apoi, ne întoarcem fiecare  cu faţa spre peretele nostru şi...parcă n-am mai fi niciunul atât de singuri. Probabil, din motiv că literatura te poate însoţi până la capătul vieţii şi apoi chiar dincolo de ea, când e capabilă, asemeni  Morţii, ea şi numai ea, să te transforme într-un personaj. Ca şi Religia, Literatura rămâne o formă de gestionare a Morţii atunci când nici medicina n-o mai poate face.''

Cu fata la perete   

2 comentarii

Tu ce crezi?