Era
1867, iar Dostoievski pleca cu tânăra-i soţie însărcinată să joace la
cazino zestrea acesteia, tocmai în celebra staţiune mondenă
Baden-Baden. Citim un roman – cum bine se ştie – nu ,,de Dostoievski”,
ci ,,cu Dostoievski”, numele greu al literaturii mondiale. Beneficiind
de o prefaţă specială semnată de extraordinara Susan Sontag, cartea îl
are în centru pe profetul ,,Umbrei” noastre, al impulsurilor negre şi
subterane ale minţii omeneşti. Îmi plac autorii unei singure cărţi cum
ar fi di Lampedusa ori, iată, Leonid Ţîpkin, căci ei depun mărturie
despre dificultatea de a scrie o mare literatură. Or, tocmai despre
discrepanţa între măreţia operei unui artist celebru şi meschinăria
biografiei sale este vorba în acest roman inedit şi legendar, odinioară
scos în secret ca manuscris din URSS. Marele scriitor – orfanul,
nevroticul, epilepticul, socialistul şi ocnaşul – era în fond un ins
atât de capricios şi de labil, în ciuda culturii şi a inteligenţei,
încât pe parcursul lecturii ne vom infuza de o enormă compasiune.
Titlul calm şi elegant ne face să ne gândim la un roman lin, rafinat, aristocratic, însă vara soţilor Dostoievski în Germania a fost una extrem de neliniştitoare. Bazat pe mărturiile din jurnal ale Annei Grigorievna, romanul lui Leonid Ţîpkin reconstituie starea în care ,,înota” cuplul (după expresia figurată a autorului) în mijlocul unei societăţi străine, rigide, burgheze. În al doilea rând, ne impresionează modelul căsătoriei burgheze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea rusesc. Soţia lipsită de independenţă financiară devine posesiunea unui bărbat care dispune de ea după cum doreşte mai ales dacă femeia nu are o zestre consistentă. Este şi cazul lui Dostoievski care îşi etaleză în faţa tinerei şi neajutoratei soţii toate capriciile şi violenţele reprimate şi generate de firea-i nevrotico-depresivă.
Titlul calm şi elegant ne face să ne gândim la un roman lin, rafinat, aristocratic, însă vara soţilor Dostoievski în Germania a fost una extrem de neliniştitoare. Bazat pe mărturiile din jurnal ale Annei Grigorievna, romanul lui Leonid Ţîpkin reconstituie starea în care ,,înota” cuplul (după expresia figurată a autorului) în mijlocul unei societăţi străine, rigide, burgheze. În al doilea rând, ne impresionează modelul căsătoriei burgheze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea rusesc. Soţia lipsită de independenţă financiară devine posesiunea unui bărbat care dispune de ea după cum doreşte mai ales dacă femeia nu are o zestre consistentă. Este şi cazul lui Dostoievski care îşi etaleză în faţa tinerei şi neajutoratei soţii toate capriciile şi violenţele reprimate şi generate de firea-i nevrotico-depresivă.
Despre Dostoievski, cel aproape incapabil să zâmbească, ştim deja că a avut o biografie tragică, rămas orfan de mamă şi cu un tată mort în condiţii suspecte. Experimentând inclusiv o condamnare la moarte, Dostoievski nu putea deveni decât ceea ce a devenit, geniul capricios şi contradictoriu. Dar mai puţine lucruri ştim despre a doua sa soţie, Anna Grigorievna Dostoievskaia. Şi totuşi, privindu-i fie şi o singură fotografie, observăm expresivitatea atât de bizară a acestei femei. Cum să fii fericită trăind alături de Dostoievski pare dilema psihanalitică a acestei relaţii? Personalitatea lui bolnăvicioasă, pătimaşă şi epileptică era menită să absoarbă vitalitatea celor din jur. De nenumărate ori, Dostoievski exprimă prin personajele sale formele stigmatizării şi ale excluderii. Cel mai adesea el însuşi se simţea marginalizat, pentru firea-i morocănoasă, ca şi pentru pauperitate, insolvabilitate financiară.
Sanctificat de către critica literară şi de către psihanaliză, Feodor Mihailovici Dostoievski este un Lucifer al literaturii moderne, un creator care nu i-a iubit pe evrei, dar nici pe germani, cel care a dovedit că omul rămâne un ins violent, impur, decăzut şi labil. În ciuda dificultăţii de a se iubi el pe sine, Anna Grigorievna i se va devota până la final: ,,se afla din nou în genunchi lângă canapeaua lui, ţinându-l de mână, uşor aplecată deasupra lui, semănând cu acele statui de femei îndurerate care se văd deasupra multor morminte; el zăcea cu ochii închişi, nu-i deschise nici când ea îl striga pe nume în şoaptă, dar clar – pe semne îşi pierduse cunoştinţa (…) Anna Grigorievna îi mângâia mâna cu tandreţe şi din când în când i se părea că nu e decât un leşin cum i se întâmpla lui adeseori, iar acum, peste o clipă, o să deschidă ochii, o s-o recunoască şi o s-o roage să-l ajute să se scoale.” E ultimul tablou vivant imaginat de Leonid Ţîpkin, înainte ca Dostoievski să devină imaginea funebră redată de pictorul Kramskoi, un icon aflat în relaţie cu obsedantul Christ al lui Holbein.(Cronică apărută ieri în ,,Glasul Aradului''.)
