Iată un poem care îmi taie respirația, închinat feminității, acea forță care lasă bărbații perplecși. De Ovidiu Nimigean. Nec plus ultra.
Peter Pan se întoarce
când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare
îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute
încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă
amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii
arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche
găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană
legănarea ta mă poartă
de la Marea Moartă
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.
scris de anca giura în Marea Moartă, opiacee, Ovidiu Nimigean, Peter Pan
