Demonul amiezii, o anatomie a depresiei


scris de în ,

comentează primul



(Demonul amiezii, o anatomie a depresiei
De Andrew Solomon
Humanitas, 2014)


Un celebru medic rus, pe al său nume Anton Pavlovici Cehov, spunea cândva: ,,Dacă pentru o boală sunt prescrise multe leacuri, poţi fi sigur că boala n–are leac.’’ Dar poate speranţa rămâne un remediu în sine, mi-aş dori să adaug. Savurez necondiţionat cinismul rafinat al marilor creatori şi vă propun astăzi o lectură complexă şi greu de uitat pe tema depresiei. S-a dovedit că în ultimele două decenii, numărul celor care suferă de depresie majoră a crescut cu aproximativ patru procente pe plan mondial, cauzele acestui spor fiind evidente: pierderea sentimentului religios, haosul tehnologic, criza familială, diminuarea simţitoare a activităţii fizice etc.

Cu un titlu seducător, luat din filozofia Sfântului Casian, ,,Demonul amiezii’’ devine o carte- eveniment a psihiatriei şi a culturii, deopotrivă. Probabil nu întâmplător, prefaţa îi este scrisă de Mircea Cărtărescu, autorul romanului, nu-i aşa,… Orbitor. În ciuda excesului de… lumină, titlul prefeţei propune o sobrietate neliniştitoare şi justificată: De profundis. De la lumină la întuneric şi înapoi, cartea tristeţii pe care a scris-o cu trudă şi cu bună-credinţă Andrew Solomon reprezintă o încercare de a prinde între coperte un fenomen metamorfotic care marchează secolul XXI. Cu adevărat, depresia semnifică o explozie a sentimentelor până ce ele se fac praf şi par a nu mai putea fi reconstruite. Deopotrivă, un exces de cunoaştere, de punere în lumină a nonsensului existenţial poate conduce la depresie.

Nu există depresie, deşi numărul persoanelor depresive pe plan mondial creşte exponenţial, ci doar depresii, într-atât de diverse sunt cauzele, multe încă obscure. Psihiatrii rămân operativi şi expeditivi de felul lor şi vor afirma că se evidenţiază două  principalele surse de boală mintală: prea puţină serotonină sau o copilărie marcată de traume. Dar imaginaţi-vă paradoxul următor, cu care nu putem să nu fim de acord: ,,Depresia poate fi la fel de bine consecinţa faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca şi a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există şi ceva care se poate numi stres postbucurie.’’ (p. 121)

În religia creştină, cei depresivi au fost cel mai adesea asimilaţi celor posedaţi, iar de aici s-a născut o întreagă (mică) mitologie a îngerilor şi a demonilor, înainte ca descoperirile din domeniul biochimiei să schimbe perspectiva. În depresie, te găseşti ca sub lumina terifiantă a unui soare negru, au arătat-o scriitorii şi filozofii, iar boala se manifestă ca un pustiu interior. ,,Sfântul Antonie, aflat în deşert, când a fost întrebat cum îi deosebeşte pe îngerii care vin umili la el de diavolii care vin sub înfăţişări strălucitoare, a spus că după felul în care te simţi după ce au plecat. Când te-ai despărţit de un înger, te simţi întărit de prezenţa lui, după ce a plecat un diavol simţi oroare. Suferinţa psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi şi cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.'' (p.22)

În fond, depresia lui Andrew Solomon a fost justificată şi de suicidul asistat al mamei bolnave de cancer ovarian. Împărţite riguros pe capitole, cele mai bine de şase sute de pagini ale volumului atestă o perspectivă multiplă asupra bolii. Cel mai neliniştitor devine capitolul despre sinucidere, tabu-ul care terifiază prin faptul că face inimaginabilul imaginabil. Drama sinuciderii ca act sadic complet rămâne drama supremă, o ştiau şi vechii grecii implicând-o în grandioasele lor tragedii. Din păcate, motivaţiile autosuprimării rămân obscure şi marchează prin culpabilizare istorii familiale.

Cel mai seducător capitol în ce mă priveşte a fost cel al istoriei depresiei, de la primii medici antici până în prezent. Modul cum ea interacţionează cu artele şi felul cum a ajuns brand cultural pentru romantici şi pentru simbolişti are o poveste cel puţin interesantă. Mulţi dintre marii creatori şi inventatori ai lumii au fost mari melancolici, la rându-le, prin urmare melancolia este, într-un fel atipic, un motor al evoluţiei umane. Aşa cum ar spune-o un artist, Andrew Solomon afirmă în cartea lui că a fi trist este o libertate la care nu ar renunţa niciodată. Tristeţea este un sentiment puternic ce poate fi transformat în altceva. Fără medicaţie, mulţi şi-au învins depresiile prin voinţă şi mândrie, dar dacă nu toţi sunt născuţi cu acestea în dotarea sufletului, atunci se poate şi altminteri.

Scrisă de un doctor în psihologie depresiv, cartea fascinează prin obiectivitate şi prin perspectiva deschisă asupra bolii. Depresia este o boală de o complexitate teribilă şi se maschează în diverse suferințe fizice, este furtivă și mai ales contaminează familiile atunci când oamenii se simt neputincioși să înțeleagă, să asimileze, să ajute depresivul. Privat de iubire, depresivul nu mai știe oferi iubire, sfârșește în neagră singurătate, maestru al înţepării cu acul al tuturor vestelor de salvare ce i se aruncă. Dincolo de toate, se poate trăi cu acest demon al nopţii şi al zilei, existând mai multe remedii inedite sau farmacologice, psihanalitice sau creative. În demersul său, autorul a inserat mărturii din infern ale unor oameni ce au traversat depresia sau care dorm cu ea în pat noapte de noapte. Veţi parcurge confesiuni teribile ale unor oameni care şi-au găsit propriile căi să–şi domesticească boala, fiindcă în depresie orice strategie care diminuează senzaţia de gol interior este validă, este corectă. Depresia ca punct nevralgic al iubirii realizează asociere cu teama, cu neputinţa, cu nostalgia pentru trecut şi proliferează într-un secol prin definiţie anxiogen, însă rămâne un demon exorcizabil, iar eu depun mărturie în acest sens prin cartea de faţă, deschizătoare de drumuri.
                                                                                                           

Tu ce crezi?