Plasate sub semnul unui foarte actual ,,şi totul e zădărnicie’’,
povestirile din ,,Marile bucurii şi marile tristeţi’’ poartă un titlu niţel ironic.
Numele volumului este preluat de la ultima povestire ce are în centru
demontarea unui dulap. Ştim, Baudelaire şi Freud au încărcat simbolistica
dulapului cu nu puţin continut, iar scriitorul Augustin Cupşa nu pare străin de
aceste aspecte livreşti&psihanalitice.
Poate că moştenim de la antecesori nu numai bunuri, ci şi o anumită
abordare a lumii de care, altminteri, nu suntem vinovaţi. În orice caz, dulapul devine
pretext pentru împărţirea unei mici moşteniri lăsate de o bunică decedată de curând.
Cei doi nepoţi, fraţi de mamă, îşi vor repartiza prada modestă printr-un ritual
domestic infuzat de o mută înstrăinare. La un moment dat, vor dezmembra bufetul
care nu putea fi scos pe uşă din cauza dimensiunii şi o vor face ca şi cum ar
hăcui un fioros animal totemic. Reglarea unei moşteniri -de orice natură- n-a
fost nicicând o treabă uşor de suportat, las’ că nici rezolvarea complexului
lui Oedip. Tot avutul bunicii (surogat de mamă, carevasăzică) pentru care a muncit o viaţă va fi încărcat într-un camion
şi transportat cu o destinaţie incertă. Prilej să se gândească retro la copilăria
comună, cei doi tineri bărbaţi au abordări diferite asupra aceloraşi situaţii
trăite, căci, nu-i aşa, memoria este o instanţă amăgitoare şi nu de puţine ori
mincinoasă. Atinşi de morbul noncomunicării, fraţii vor ajunge să se evite
discret asemenea unor părtaşi la o crimă obscură
doar de ei ştiută, căci în urma morţii unui aparţinător, individul rămâne cu gustul
de cenuşă al unei culpe obscure şi nerăscumpărate.
Instituţia vulnerabilizată a legăturilor de sânge precum şi hiperlicitatele
relaţii familiale alcătuiesc supratema volumului: slaba comunicare tată-fiu,
perversele şi tristele fantasme ale bărbaţilor căsătoriţi, neîmplinirile femeilor
care se ofilesc discret, ratarea, statutul de victimă şamd. Ca un fluture de
noapte rău prevestitor şi care stârneşte un subteran dezgust în privitor, moartea pasiunilor anunţă moartea-moarte. În tot acest timp, amintirile favorabile
se diluează, ruşinile sporesc, ceea ce căutăm este numai şi numai o igienică
uitare.
Aşa după cum au remarcat comentatori
avizaţi şi bine şcoliti înaintea mea, Augustin Cupşa alege în acest cel mai
recent volum al său formula realismului, niciodată înşelătoare. Ca un regizor
inspirat, autorul extrage scene reprezentative din minimalista comedie umană a
prezentului, iar rolul de spectator neimplicat îi vine mănuşă.
După o vreme, ecleziastic, tragediile (cotidianului) devin praf şi uitare, orice-am face. Sau poate înţelepciunea (alias împăcarea cu imuabilul curs al lumii) reprezintă doar un nume fals pentru autoindiferenţa
la care ne condamnăm ca să supravieţuim
vinilor şi rusinilor. În fond, cine şi-ar mai permite de acum să fie înţelept? Şi
la urma urmei, despre ce vină şi despre ce ruşine vorbim? Ei bine, de aici
încolo fiecare cititor se va confrunta cu sine, ceea ce devin extrem de interesant.
Or, după fiecare povestire, avem senzaţia că o mică obsesie s-a insinuat în noi
şi ne va submina. Este şi aceasta o formă de revitalizare, căci personajele la care este atent Augustin Cupşa
sunt lipsite de energie vitală, de ură, de voinţă, de pasiune, de amoc, măcar
noi să ne delimităm, am putea zice. Ele preferă atitudinile igienice şi care nu
dau pe dinafară. Pulsiunea de viaţă le-a
coborât în hăul interior şi pe alocuri sesizăm tendinţe de mortificare. Şi iarăşi,
voinţa de uitare este extrem de importantă la aceşti inşi: bărbaţi care nu mai
stiu dacă iubesc sau dacă doresc, femei care au nevoie de un anumit tip de atenţie,
bătrâni care au renunţat la acţiune, inşi periferici cu existenţe obscure, tarate.
Acest Guy de Maupassant de Bucureşti scrie de altfel o mică şi valoroasă proză noir, ne pune în faţa unor adevăruri care pur şi simplu nu ne convin. Criticii îl tratează cu admiraţie,
bănuindu-l de un je ne sais quoi, cititorii
îl parcurg cu o fascinantă perplexitate. Strălucind prin originalitate şi
printr-o temeinică ,,informaţie de bibliotecă’’ niciodată epatantă (ceea ce contrazice
o opinie a lui Emil Brumaru despre ce şi cât citesc medicii), Augustin Cupşa
navighează pe apele înşelătoare ale subconştientului, această atlantidă neagră
de care ne temem şi care ne este tot mai periclitată de cibernetizare. Autorul
practică un joc inteligent, totul este să îi facem faţă. O studiată impersonalizare,
o introvertire de bun-gust, căci omul este mai ales ceea ce ascunde (îi mulţumesc
lui Sartre, via Teodora Coman), suprema inactivitate, ralentiul, un realism pris a la legere, fără sentinţe si fără
părtinire. Da, suntem supuşi tuturor erorilor, lipsiţi de constanţă, devitalizaţi,
dezvrăjiţi, probabil prea informaţi. Ca Maupassant, Augustin Cupşa nu-şi poate
refuza privirea spre ceea ce nu merge la mecanismul pe care toţi ceilalţi îl
văd ca funcţional. Iată de ce în Danemarca prozei acestui autor există mereu ceva minuscul şi
putrid care ameninţă discutabila frumuseţe a clipei.
