Fără a deţine, fie şi în urma recentei lecturi, certitudinea că ar fi fost iubită, despre Ecaterina cea Mare a Rusiei putem afirma doar că a fost temută. Ea însăşi avea obiceiul să recunoască că bărbaţii nu se simţeau în largul lor în preajma ei. Autor ce nu s-a intimidat niciodată de a înfrunta tabuurile, Andrei Makine s-a arătat întodeauna un aliat al femeilor prin multiplele abordări ale prozei sale. După ce ultima mare împărăteasă a Rusiei a fascinat autori ca George Bernard Show sau istorici precum Henri Troyat, a venit rândul lui Andrei Makine să forţeze uşa misterului care s-a închis peste personalităţile secolului al XVIII-lea.

Cu toate că îmi este greu să definesc corect ce ar putea însemna în mod obişnuit o femeie puternică, cu siguranţă admit că orice femeie ce devine capabilă să guverneze un imperiu este o femeie realmente puternică. Pe măsura puterii, vor veni la pachet sacrificiile din viaţa personală.

Din punctul meu de vedere, Ecaterina a II-a şi-a sacrificat maternitatea, cel puţin. Se căsătoreşte la  16 ani cu Petru al III-lea şi se spune că nevolnicul şi infantilul ei soţ a lăsat-o virgină vreme de opt ani.  Un an mai târziu, îşi ia revanşa şi naşte primul copil nelegitim care nu doar că e îndepărtat de ea, ci, mai mult, viitoarea împărăteasă ajunge întemniţată. Pentru că viaţa îi era deja ameninţată de răzbunarea soţului, Ecaterina aranjează cu  amantul ei asasinarea împăratului consort. În 1758 naşte o fetiţă care va muri la scurtă vreme. Al treilea copil va fi Aleksei Bobrinski conceput cu Grigori Orlov. Referitor la maternitatea împărătesei, Oleg, naratorul din roman face observaţia că amanţii au fost deopotrivă ucigaşi ai soţului şi ai fiului: ,,Oameni foarte apropiaţi ai acestei femei, cunoscători ai mângâierilor sale, ai sărutărilor ei. Buzele ei au zăbovit pe gura viitorilor ucigaşi şi a viitorilor ucişi.’’ p. 148

Încercând să-i străpungă misterul, romanul evidenţiază ideea că Ecaterina a fost de fapt o pasăre prinsă în colivia aurită a Palatului de Iarnă, ducând o existenţă carcerală construită pe baza responsabilităţilor imperiului pe care l-a reformat şi culturalizat. Mamă egoistă, soţie ucigaşă -ţinând, totuşi, seama că dacă nu-l ucidea ea pe Petru, el ar fi suprimat-o pe ea, după cum remarca un ambasador francez-, amantă trădată nu de puţine ori. Disperarea mută a acestei femei -care nu călătorit în afara graniţelor imperiului său- nu a ajuns până la noi, ci doar legendele erotice şi voinţa de putere.

Poate ne este facil să o judecâm uitând că şi-a dus existenţa în secolul otrăvirilor şi al uneltirilor. Cum să supravieţuieşti fără a ucide când ameninţările curgeau una după alta? (Iar Elisabeta înaintea ei făcuse incă şi mai mult, îl intemniţase pe nefericitul ţarevici Ivan al VI-lea, copil fiind, spre a-i răpi tronul.) S-a apărat poate de instinctele şi de dispreţul bărbaţilor din vremea ei fiindcă nu a  dorit să putrezească într-o temniţă. O dată măritată cu un viitor ţar, soarta i-a fost pecetluită şi pentru supravieţuire a făcut ceea ce a considerat oportun. Biografii, în parte, şi publicul au marşat pe ideea sexualităţii exacerbate şi viciate a ţarinei, însă setea voaieuristă -pe care Makine o ridiculizează programat- nu ne va fi satisfăcută nici de această dată. Nu vom şti  câtă poezie şi câtă frivolitate vor fi existat în sufletul acestei femei ridicate pe un piedestal aurit. În acest sens prozatorul de origine siberiană foloseşte metafora lanternei magice a istoriei, simbol al zădărniciei.

Incontestabile rămân gustul Ecaterinei pentru modernitate şi pentru ideile liberale împrumutate de la Voltaire&comp. De pildă, pe Voltaire îl considera un tată spiritual, iar pe Diderot l-a invitat să-şi publice Enciclopedia în Rusia. A reformat sistemul medical şi a întărit sistemul şcolar ca un veritabil monarh luminat. Deşi de sânge german, Ecaterina a iubit cultura franceză şi libertatea noilor idei. Altminteri, miza romanului, aceea de a reconstitui viaţa privată a ţarinei, nu este atinsă, pe alocuri perspectiva devenind schematică şi întărind ideea că jocul de-a biografia este unul cel puţin riscant care le reuşeşte prea puţinora, amintind aici impecabila operă Memoriile lui Hadrian a Margueritei Yourcenar, favorita mea.

Franţa, un cuvânt la modă săptămâna aceasta. Un substantiv propriu, bine conturat fonetic, prevalat de consoane. Un simbol cultural la care ultimele evenimente m-au determinat să mă concentrez din nou. De la Afacerea Dreyfus la Afacerea Charlie (pe cale să se contureze), remarc o dialectică ce se repetă.

Presa,  cuvânt drag culturii franceze. Atentatul de pe 7 ianuarie 2015 a ţintit nu doar în câţiva jurnalişti niţel prea îndrăzneţi, ci în chiar onoarea culturii franceze care a avut întotdeauna un cult al jurnalismului ca organ al libertăţii de idei. Mijloc de propagare a impresiilor celor mai revoluţionare, sport drag poporului francez, presa face parte din ADN-ul Republicii Franceze.

De două secole şi mai bine, Franţa s-a dovedit o ţară greu de guvernat. Încă de dinaintea Scrisorilor persane ale lui Montesquieu, francezii au dezvoltat un cult al exotismului, o fascinaţie greu  de domolit pentru ,,cel străin’’. În ultimele decenii, Franţa a acceptat o imigraţie sporită din rândul căreia s-au ridicat implicit teroriştii de ieri. Asasinând o mână de jurnalişti francezi necenzurabili, extrema islamistă a înjurat de mamă Franţa însăşi  pentru că, aşa cum spuneam deja, a  fost comisă o lovitură în ceva ce era sfânt pentru francezi. Chiar dacă aceiaşi francezi au alergie la cuvântul ,,sfânt’’ şi tocmai din acest punct a început totul la Charlie Hebdo.

Datorăm multe presei franceze care a inspirat-o pe cea românească la început de secol XIX dacă ne amintim de pionieratul unui Ion Heliade-Rădulescu la Curierul Românesc. Cultura franceză, această veche iubire niciodată uitată pe deplin, a devenit de ieri centrul intereselor noastre umanitare şi intelectuale, căci, nu-i aşa, vechile iubiri nu pot fi niciodată reziliate complet. Prin spiritul îndrăzneţ, frondeur, analitic şi anticlerical, presa franceză ne-a făcut un pic ceea ce suntem, ne-a dezvoltat discernământul critic de care nu putem fi străini dacă ne dorim o societate sănătoasă. Poate şi de aceea, românii exprimă o frumoasă simpatie faţă de tristele evenimente care îndoliază Franţa zilele acestea.